Cuvinte in ecou... trist... liniste... zimbet si repros... stare cunoscuta... intrebari si ginduri... joc de cuvinte...De fiecare data, cind public o noua postare pe blog, incerc sa-mi descriu starea de suflet. Desi, de o buna bucata de vreme incoace numai pun truda pe ceea ce-mi place cel mai mult, nu vreau sa las uitarii si merg cu aceeasi lista de reguli de viata. Folosesc aceeasi schema de motivare a privirii mele de muritor.
Zilele trecute am trait emotii si durere cind am realizat ca cuvintele dor si chiar frig. In toata miscarea mea am incercat sa fiu om, dar nu mam gindit ca tot oamenii ma vor rani atit de mult. Intrebarea mea e simpla: De ce nu ma lasati sa traiesc asa cum pot? Da, am fost cineva, dar am renuntat pentru ca vreau sa vad viata altfel si sa simt altfel. De ce nu pot sa fiu asa cum pot sa fiu? O stare cunoscuta si resimtita...
Linistea tace. Offff, ma rupe de tot. Iar intrebarile rasuna, rasuna, rasuna ....In fata ochilor trec amintirile mele. Sunt frumoase. Ma mindresc ca am trecut peste tot ce mi s-a scris sa trec. De fiecare data am privit sus la cer si L-am rugat pe Dumnezeu sa ma ajute sa fac alegerea corecta. Am avut multe. De toate imi amintesc.
Insir cuvinte pe foaie, insa toate au aceeasi soarta. Vreau sa scriu ceva dar nu am curaju de teama ca am sa ranesc pe cineva. Merg pe strada si vreau sa gasesc un colt al meu dar nu dau de el . Toata lumea mi-e straina. Doamne, ce ma fac ?
Scutur sacul de rabdare si inteleg ca defapt asta e tot ce mi-a mai ramas. Mai e acolo? E...
Trecutul imi sta in vine. Incerc sa nu ma invinuiesc de toate cite se petrec dar realizez ca totusi eu sunt de vina in toate. Sunt lucruri care nu le inteleg si care nu mi le pot ierta. Hmmm
In fiecare zi vad chipuri de oameni. Oameni grabiti. Oameni tristi. Oameni noi. Chipuri noi. Oameni ca mine. Oameni... Interesant, cine sunt eu?
